În preparativele legate de organizarea acestei expoziţii mi-a fost dat să mă întâlnesc de câteva ori cu pictorul Paul Gherasim. De altfel, gustului său sigur şi, mai ales, sfatului său înţelept, ca şi demersurilor tenace ale doamnei Aida Hulubei li se datorează înfiinţarea unui fel de grup de şoc ad-hoc format din criticul Mihai Ispir, pictorul Mihai Sârbulescu şi cea care vă vorbeşte, în vederea resuscitării şi reintroducerii în circuitul cultural a operei unui pictor dispărut în urmă cu peste douăzeci de ani, Victor Mihăilescu, cel pe care îl sărbătorim cumva astăzi. Într-o convorbire cu Paul Gherasim, domnia sa îmi atrăgea atenţia asupra grijii pe care o datorăm unor asemenea destine şi întâmplări nefaste care trebuie să fie şi ele integrate istoriei artei româneşti, preluate şi cuprise în carnea acesteia, care alcătuiesc fondul de încercări, de neşanse, dar, mai ales, de datorii transmise unor generaţii ulterioare. Găseam în cuvintele sale intuirea profundă a unui sens exemplar pe care opera restrânsă, inevitabil, a pictorului Victor Mihăilescu ne-o putea oferi, aceea a modului exemplar şi temeinic în care se poate defini perioada de formare a lui Victor Mihăilescu, un tânăr artist, în anii '50, '60. Cu un gust sigur şi bine şcolit prin pictura moderna interbelică, mi se pare interesant şi revelatoriu faptul că Victor Mihăilescu reface perioada noastră de glorie, cea interbelică. Stăruie în peisajele şi desenele acestei picturi un aer discret şi totusi robust în care se pot întâlni note palladyene împreună cu o vână andreesciană conturând alături, la rândul lor, în această sinteză personală, un chip tipic, aş putea spune, şi adevarat al naturii româneşti exterioare şi al aceleia interioare, natură a mijlocului de măsură, a cumpenei dintre extreme, o natură nici prea excesivă, nici prea rece, făcută pentru justul echilibru, justa măsură a spiritului nostru netentat de opoziţii, de extreme, de contrarii, aşezat undeva la jumătate de drum între destinele istoriei şi excesele spiritului. După această bună aşezare în ceea ce se cheama pictura românească modernă, Victor Mihăilescu se îndrepta cu siguranţă şi temeinicie către o experienţă modernistă a picturii din care însă, din păcate, nu ne-au rămas decât câteva lucrări, dar şi acestea revelatorii pentru acea delicateţe şi discreţie cu care ştia să asimileze influenţele din afară. Segmentul său de viaţă rămas viu pentru noi ne dăruieşte ramura unei surâzătoare şi tonice melancolii care ne obligă să ne redeschidem interesul şi, mai ales, ne obligă să ne redeschidem ochii asupra unui univers autentic, căci, daca ar fi să parafrazez o vorba de duh isihastă: "Cu blândeţe se închid ochii morţilor, dar cu aceeaşi blândeţe şi tenacitate şi neîntrerupt trebuie redeschişi ochii viilor asupra celor adevărate."

Onorată asistenţă, avem în jurul nostru mărturia unui destin artistic încheiat, din păcate, prea devreme, dar e o mărturie care şi astăzi ne spune foarte mult despre cel care a construit acest destin, pictorul Victor Mihăilescu, care ne apare, la o privire retrospectivă, un artist rar. A fost un om care, dincolo de discreţia sa ingenua, avea o voinţă, o tenacitate ieşită din comun în a-şi cultiva înzestrarea pe care o simţea deosebită, având o idee foarte precisă despre ceea ce trebuia să facă dinaintea şevaletului. Asta se vede chiar şi din lucrările de şcoală, cred, care alcătuiesc o parte din expoziţia de faţă şi judecând după care am putea crede că artistul s-ar fi izolat oarecum în atelierul maestrului său care a fost Alexandru Ciucurencu. Poate să fie numai o impresie grăbită sau chiar falsă, Alexandru Ciucurencu poate să fi apreciat această despărţire aparentă a lui Victor Mihăilescu de ceea ce astăzi ştim cu toţii că a fost şi este în continuare "Şcoala lui Ciucurencu" în pictură, pentru că, să ne reamintim, Ciucurencu însuşi a fost în tinereţea sa nu numai un admirator, dar şi un emul al lui Pallady. Este un lucru mai puţin cunoscut că, de pildă, într-un Salon din 1936 organizat de Ionel Vianu pe criteriul Şcolilor Artistice, salon dominat, fără îndoială, de cele doua şcoli majore ale timpului, "Şcoala lui Pallady" şi "Şcoala lui Petraşcu", printre palladyeni, în prima linie se afla Alexandru Ciucurencu. Poate că Ciucurencu va fi găsit în pictura lui Victor Mihăilescu, din anii de studenţie ai acestuia, o amintire, o evocare a propriei sale tinereţi, pe care a înteles s-o cultive în atelierul său, ca profesor, şi s-o încurajeze spre dezvoltarea ei firească, ulterioară. Prin neştiute afinităţi selective interioare, dincolo de pecetea aceasta dublă, andreesciană şi palladyană, se simte la Victor Mihăilescu o palpitaţie picturală autentică, un temperament de pictor dintre cele mai adevărate, un timbru personal, o incandescenţă tăinuită, aş spune, şi un accent crepuscular, câteodata dramatic. Eu am trăit aceasta perioadă ca student şi cred ca era un act de curaj ca la sfarşitul anilor '50 şi începutul anilor '60 să revii la tradiţia autentică a picturii româneşti, la un Pallady, la un Andreescu sau la un Petraşcu, iar Victor Mihăilescu însuşi, bănuiesc că a înteles această revenire a sa către predecesori ca un act de curaj care i-a permis lui să descopere anumite virtualităţi ale semnului plastic, ale scriiturii pe care şi le-a cultivat ulterior cănd, dupa absolvire, a continuat să picteze cu aceeaşi discreţie, dar şi cu aceeaşi devoţiune, când s-a simţit atras, nu neapărat sub imperiul unor mode ale vremii ci mai ales sub impulsul unor necesităţi interioare, către anumite modalităţi ale abstracţiunii, dar a făcut-o cu aceeaşi discreţie, cu acelaşi simţ al măsurii, fără bruscheţe, valorificând mereu o anumită poetică a semnului plastic pe care şi-o dobândise, probabil, încă din anii de şcoală. Avem de a face cu un artist al cărui loc în istoria artei româneşti contemporane trebuie sa fie temeinic aşezat şi este de datoria noastră, a criticilor de artă şi a istoricilor literari, să fixăm acest loc cu justeţe, să-i precizam dimensiunile şi coordonatele, întrucât descoperim în Victor Mihăilescu un pictor autentic, un artist adevărat.

I-a fost dat lui Victor Mihăilescu să realizeze, în scurta traiectorie a destinului său, o confesiune de timp şi de stil compensatorie. Hrănit la sursele veritabile ale şcolii româneşti moderne de pictură, un instinct artistic sigur în opţiunile sale îl poartă pe arcanele repetării concentrate a unei întregi perioade culturale, căreia îi culege cu naturaleţe înflorescentă. În interiorul unui efort "ontogenic", recapitulând în plan individual o întreaga filogenie artistică, cuante stilistice şi teme care au fixat chipul major al picturii româneşti se regasesc topite, întrepătrunse şi asimilate armonios în haloul unei personale sinteze. Pluteşte un duh luminos şi nostalgic peste peisajele, naturile statice, portretele acestei picturi încălzită de combustie interioară, deopotrivă delicată şi viguroasă, surâzătoare şi sobră. În apele ei, o undă palladiana se împleteşte straniu, armonic cu o vână andreesciană, împăcând un gust deopotrivă senzual şi ascetic al solitudinii cu o înnăscută gravitate. Sub asemenea fertile auspicii, pictura lui Victor Mihăilescu se îndrepta firesc, poate cu mai multă îndreptăţire ori siguranţă interioară decât alte încercări contemporane ei, către experimentul modernist, în interiorul căruia, însă, n-a ajuns să arunce şi să încolţească decât câţiva germeni revelatorii. Tâlcul ei, dacă fiecare destin artistic are cu necesitate vreunul, poate că stă - după aceste două decenii de la prea brusca ei săvârşire - tocmai în temeinica ei înrădăcinare şi înălţare din autentice surse, în acea pregătire de vitale resurse pentru un mare salt, a cărui ţintă, esenţială, se împlineşte în altă parte.

"Destinul artistic al lui Victor Mihăilescu, devreme frânt, ne dezvăluie, la o privire retrospectivă, un pictor deosebit de înzestrat şi un om delicat, pe care-l bănuim de a fi fost de o rară, infinită delicateţe. Şi-a cultivat vocaţia în tăcere, într-o intimitate cvasiabsolută, dar cu tenacitate şi fervoare, cu un patetism, aproape, ce nu se putea ivi decât din înţelegerea picturii ca act de confesiune sau, mai exact, de autoconfesiune sufletească. Ideea sa despre pictură l-a acaparat din vremea studenţiei. S-ar spune chiar, că această vie pornire lăuntrică i-a încurajat o anume independenţă de spirit faţă de maestrul său de atelier, Alexandru Ciucurencu. In fapt, prin intermediul lui Ciucurencu, Victor Mihăilescu îl descoperă pe Pallady, cel din perioada Senelor, şi deopotrivă cel de la Bucium, iar de aici, el ajungea printr-un neştiut sistem de afinităţi elective, la Andreescu. Student la finele anilor '50, Victor Mihăilescu vedea, probabil, el însuşi recursul la buna tradiţie a picturii româneşti moderne, asemenea unui gest de curaj artistic. Prin dubla lor pecete, andreesciană şi palladyana, şi dincolo de ea, peisajele sale de început sau unele naturi statice de atunci, atestă o vibraţie picturală adevărată, o incandescenţă tăinuită, un timbru personal, câteodată crepuscular şi dramatic. Mai târziu, după absolvire, Victor Mihăilescu a continuat să picteze cu aceeaşi discreţie şi devoţiune, apropiindu-se episodic de abstracţiunea cubistă şi de orfism, dar fără bruscheţe, valorificând mereu o poetică proprie semnului plastic, îndelung exersată în anii de şcoală. Se simt, în ultimele lucrări, premisele unui expresionism liric al formelor geometrice, pe deplin ataşat în substanţa adâncă, trunchiului tradiţiei plastice autohtone abia amintite. Locul său în evoluţia artei româneşti contemporane rămâne a fi precizat. Căci a fost, înainte de orice, un pictor autentic."

Informaţia Bucureştiului, 15 februarie 1989
Jurnalul galeriilor

Victor Mihăilescu ne înfăţişează la Galeria "Eforie", în cele aproape 80 de picturi, un talent robust, cu un timbru grav, liric, cu o trăire interioară delicată şi sincera. Victor Mihăilescu, frânt în creaţia sa prea de timpuriu, a pornit în artă ca elev al lui Alexandru Ciucurencu, oscilând un timp între robusteţea lui Andreescu şi farmecul armoniilor lui Pallady, pentru a atinge maturitatea unui stil propriu. Peisajele lui sunt confesiuni ce izvorăsc din observarea şi redarea naturii, careia îi imprimă o atmosferă lirica, meditativă. Dorinţa de a transmite sugestiv un sentiment, sensibilitatea vizionară au facut din tablourile sale adevărate poeme. El a trasnscris efemerul în imagini durabile, creând un univers spiritual profund legat de natură.

Contemporanul, 17 februarie 1989
Retrospectivă

La sala "Eforie" s-a deschis expoziţia retrospectivă Victor Mihăilescu. Dispărut în urmă cu peste 20 de ani, în plină tinereţe creatoare, pictorul revine în actualitate cu o artă de intensă calitate în care ecouri ale marii şcoli româneşti de pictură, din perioada interbelică, se regăsesc topite într-o personală sinteza. Expoziţia a fost prezentată unui public numeros de criticii de artă Mihai Ispir şi Magda Cârneci.

Tele Radio, 23 februarie 1989

O expoziţie ca aceea de la Galeria "Eforie" a tânărului Victor Mihăilescu, frânt în creaţia sa la 38 de ani, ne determină să gândim la valoarea artistică remarcabilă la care ar fi ajuns artistul în evoluţia sa normală. Peisajele sale sunt confesiuni spirituale ce izvorăsc din observarea atentă, riguroasă, sinceră, dar melancolică a naturii. Caracterul său direct, cu intenţii explicite, dorinţa de a transmite un sentiment, sensibilitatea sa vizionară, aparenţele naturii pe care le reprezintă în imagini din Sighişoara, Bucureşti, Craiova ori Constanţa fac din picturile sale tablouri poetice. Victor Mihăilescu a prins natura în limitele ei sublime, el a transformat efemerul într-o imagine durabilă. Artistul a considerat că opera de artă autentică trebuie să exprime un sentiment precis, clar, care să emoţioneze privitorul, fie în sensul bucuriei, fie în cel al tristeţii. Graţie caracterului liric al expresiei plastice, pictorul a reuşit să realizeze imaginile viguroase ale unui univers spiritual legat profund de atmosfera gravă, atemporală a naturii.

Săptămâna Culturală A Capitalei, 3 martie 1989
Victor Mihăilescu - pictură şi grafică

Dispărut prematur, pictorul Victor Mihăilescu nu a avut şansa de a ne da adevărata măsură a talentului şi intenţiilor sale. A fost elevul lui Alexandru Ciucurencu de la care a înţeles marea valoare a arhitecturii compoziţiei şi, important, tonurile diafane ale culorilor decantate. Există un "ce" tragic în această pictură, o viziune ce răzbate dincolo de vălul realităţii în miezul incandescent al sevelor naturii. Pentru tânărul artist, expresia laconică, economia de mijloace au fost un început de drame care promitea să se desfăşoare sub auspicii de bun augur. Ce impresionează în această retrospectivă este însă autenticitatea trăirilor, vocaţia de a picta pe care Victor Mihăilescu şi-o transformă în culoare şi desăvârşită cuprindere: a peisajului în primul rand.

Viaţa Studenţească, 5 aprilie 1989

Uleiurile şi acuarelele lui Victor Mihăilescu (1928-1966) stau sub pecetea discreţiei. Obiectele plastice - fie acestea casă, arbori, naturi moarte - nu posedă zone angulare sau structuri fibroase care să necesite o străpungere a exteriorităţii lor, ci se sustin reciproc, într-un joc de linii şi volume, în egală măsură disponibile receptării. Privirea circulă liberă dinspre o parte în cealaltă a tabloului spre a îmbraţişa, în ultimă instanţă, imaginea în întregul ei şi a-i recăpăta efluviile de lirism. În felul acesta pictorul restabileşte, pe cont propriu, legătura cu sursele picturii interbelice, mai ales cu reflexele acelei sensibilităţi ferme, needulcorate, ilustrată de un lung şir de artişti de la Petraşcu, Steriadi şi până la Ciucurencu (care i-a fost profesor lui Victor Mihăilescu), în ale căror opere conştiinţa noastră poate locui cât timp îşi păstrează puterea de rezonanţă. Ceea ce pare paradoxal în picturile expuse la "Eforie" e felul în care se realizează acomodarea ochiului cu structurile plastice şi cu viaţa interioară pe care o conţin. Cu excepţia câtorva lucrări impastate, unde vecinătatea galbenului şi a roşului suprimă demitenţele, celelalte sunt traversate de fâşii de lumină reţinute o clipă mai mult decât ne-am fi aşteptat în ţesuturile operelor. De aici rezultă o pulsaţie aritmică a ductului trasat calm, a formelor care se desprind de fundal abia după ce i-au încorporat substanţa. Din această lentoare se hrănesc viguroasele sale portrete, cele trei autoportrete şi se multiplică la infinit singurătatea peisajului. Este greu de închipuit ce drum ar fi urmat o artă atât de promiţătoare. Căci artistul învăţase să-şi provoace talentul în direcţia unor potenţialităţi care s-au sustras confruntării: "Au încercat trei pictori să-mi faca chipul / trei umbre care au dispărut în beznă..."